Tu ce iubeşti?

 

Ce iubesc românii?

 Aceasta este întrebarea care a inspirat-o pe Marta Popescu să deruleze Proiectul fotografic “IUBESC”, un proiect care a început ca o joacă alături de prieteni, în propriul studio.

 “Ziarele nu o spun. Televiziunile nu o arată. Pe stradă ne grăbim prea tare ca să mai observăm ceva. Şi totuşi, toţi avem dramul nostru de iubire pentru cineva, pentru ceva. Iar atunci când toţi ne adunăm ca să spunem tare şi răspicat ce iubim, dramul acela de iubire se transformă în ceva colosal ce ne răvășește, ne unește și spune despre noi cine suntem… ce iubim”, declară tânăra.

 După un eveniment reuşit în Bucureşti şi foarte mult entuziasm, Proiectul fotografic “IUBESC” îşi urmează cursul firesc şi porneşte într-un turneu naţional, în 8 localitati. “8 zile în care oamenii vor uita tot, mai puţin ceea ce iubesc”, potrivit Martei.

 Acum 2 ani, Marta Popescu şi-a invitat prietenii în studio pentru a spune ce iubesc. Fiecare a scris pe o foaie cuvîntul care îl reprezintă şi aşa s-a născut proiectul fotografic care, un an mai târziu, a adunat 1500 de oameni la primul eveniment din Bucureşti.

 În următoarele 2 luni, Marta Popescu va străbate România în lung şi-n lat pentru a surprinde oamenii aşa cum sunt: liberi, nebuni, timizi, îndrăzneţi, creativi, sinceri. Dupa şedinţa foto, ce se va desfăşura în intervalul orar 14.00 – 22.00, fiecare eveniment va fi urmat de o petrecere.

 La finalul turneului, Marta Popescu se va întoarce în Bucureşti pentru o expoziţie, dar şi pentru lansarea albumului fotografic cu cele mai reuşite poze.

 Caravana proiectului “IUBESC” va avea următorul traseu:

 25 mai – Iaşi – Club Zona Party Space

1 iunie – Cluj – Club Boiler

8 iunie – Tg. Jiu – Club Belfast

15 Iunie – Craiova – Club Craiova Veche

22 iunie – Timişoara – Club Madness

29 iunie – Sibiu – Music Pub

6 iulie – Braşov – Goha Studio

13 iulie – Vama Veche – Club Goblin

Pozele din ediţiile trecute pot fi vizualizate aici: https://www.facebook.com/proiectuliubesc. Puteţi vedea câteva, mai jos.

Despre Marta Popescu, aflaţi mai multe informaţii aici, spre exemplu. 

 

 Noi ştim ce vom face pe 6 iulie. 😀

 Voi ce iubiţi?

 

 Sursa foto: https://www.facebook.com/marta.popescu.

 

 Teo

 

Advertisements

When you work on Saturdays

 

Vineri seara cînd te gândeşti că a doua zi mergi la muncă

Sâmbătă dimineaţa cînd îţi sună alarma

Cînd îţi dai seama că deja eşti în întârziere

Când ajungi la birou

Totuşi, când te sună prietenii să te cheme în oraş

Urmează pregătirea

În metrou te ia somnul din nou

Dansul din club după 5 cafele

Când în sfârşit ajungi înapoi în pat

Duminică

Alina

Generația UTB

UTB. Unii vor ști exact despre ce e vorba, altora li se va părea cunoscut, dar n-or să știe de unde să-l ia iar alții or să spună că sunt doar câteva litere alăturate. UTB e prescurtarea de la Uzina Tractoru Brașov. Ăia de făceau tractoare de răsuna în toată Europa și de mergeau în delegații ca să arate cu ce ne mândrim noi.

Nu scriu să vă întristez. Scriu să vă amintesc despre Tractoru, RomRadiatoare sau Roman, buricele industriale ale țării. Și nu scriu ca să ridic  probleme sau ca să isc polemici. Doar că m-a luat un dor de nu pot să vă zic. Despre închiderea fabricilor nu zic nimic, că nu mă pricep și pare-mi-se că e un subiect sensibil.

Amintirile mele cu Tractoru sunt inevitabil legate de copilărie și de toată perioada aia bună și frumoasă, probabil de acolo atâta nostalgie. Îmi amintesc cu dor cum eu și toți prietenii împărtășeam aceeași bucurie când părinții noștri veneau împreună de la muncă și ne răsplăteau pentru nota bună de la școală (ăia mai norocoși) cu o înghețată la cornet.

Și aveam casa plină de tot felul de cărțulii groase, ale căror foi miroseau a carte nouă și în care mă uitam cu admirație, deși nu înțelegeam nimic. Trebuia să cresc să înțeleg că erau cataloage de prezentare. Iar de Crăciun, părinții noștri primeau tot felul de cadouri frumos împachetate, de ajunsesem să cred că și Moș Crăciun lucrează la Tractoru.

Până la urmă, suntem produsul fabricilor și al uzinelor. Iar eu sunt mândră de asta. Închei articolul cu o poză extrem de simpatică cu tata dintr-o delegație. Mama a ținut să mă informeze că atunci UTB a câștigat medalia de aur pentru cel mai bun tractor din lume. How cool is that?

P.S. Dacă aveți poze cu părinții voștri din fabrici și uzine, faceți cumva să ajungă la mine și promit să le postez pe toate într-un post viitor!

Delia

Uşi deschise la UNATC

Aseara a fost deschiderea oficială a evenimentului Uşi Deschise 2013 organizat de studenţii de la UNATC. Îmi doream tare mult să ajung pentru că auzisem numai de bine de piesa care urma să se joace (Chicago de John Kander şi Fred Ebb) şi, în plus, speram că în sfârşit o să o văd pe scenă pe Arina. Aşa că nu am stat prea mult pe gânduri, mi-am înştiinţat prietenii şi ne-am dat întâlnire la Piaţa Iancului.

Când am ajuns era foarte aglomerat şi ne era teamă că nu o să mai avem loc. Am reuşit totuşi să intrăm dar cum nu mai erau locuri în sală, ne-am aşezat pe jos, chiar în faţa scenei. Eu nu văzusem filmul, deci nu prea ştiam la ce ar trebui să mă aştept.

Am fost absolut fascinată pe tot parcursul piesei şi nici nu mi-a mai păsat că aveam picioarele amortiţe. În fiecare scenă s-a văzut pasiunea şi plăcerea cu care au jucat aceste roluri. Mi-au rămas toate melodiile lor în cap, le-am fredonat pe stradă şi în metrou şi în bucătărie şi la duş şi parcă nici nu vreau să văd filmul. N-are cum să fie la fel de bun!

Nu sunt critic de teatru aşa că o să vă îndemn să citiţi şi mai multe despre aceste spectacol aici. Vă invit doar să mergeţi să vedeţi piesa cu următoarea ocazie. Sunt sigură că o să vă placă şi vouă la nebunie. Eu abia aştept să o văd din nou!

Vă las şi un filmuleţ cu finalul că să aveţi şi voi ce fredona prin casă, în cazul în care eraţi în pană de idei.

Alina

Weekend de o săptămână

Deşi se apropie din nou weekendul, voiam să vă povestesc despre cel care a trecut. S-au întâmplat aşa de multe lucruri încât luni dimineaţa mi se părea că am lipsit o săptămână întreagă de la birou (deşi am lucrat şi sâmbătă).

Weekendul meu a început de joi seara, când am făcut o mică excursie la Braşov ca să particip la petrecerea Takeover PRIME Braşov.  Toată lumea a fost surprinsă să afle că merg în Braşov doar pentru câteva ore, dar au fost câteva ore superbe şi m-am bucurat mult să văd prietenii de acasă (o parte dintre ei cel puţin) şi să cutreier străzile oraşului târziu în noapte.

Petrecerea a fost un moment emoţionant pentru mine, fiind practic ultimul eveniment la care am participat în calitate de membru PRIME. Nu am plâns, aşa cum promit de 2 ani (zicea Larisa la un moment dat, eu nu recunosc nimic) însă mi-am amintit de toate momentele frumoase şi tot ce a însemnat PRIME pentru mine şi cît de mult m-a ajutat să cresc. Nu prea am mai avut timp în ultima vreme să îmi fie dor de Braşov, dar când eram acolo mi-am dat seama că îmi lipseşte mult.

Vineri nu ştiu exact cum am rezistat la serviciu, voiam doar să ajung acasă şi să mă trântesc în pat. Dar surpriză, ai mei prieteni aveau chef de ieşit în oraş şi nu puteam, pur şi simplu nu puteam să nu mă alătur lor. Aşa că am mers în Fabrica, la Local Jam, o iniţiativă care are ca scop încurajarea artiştilor locali, prin organizarea unor evenimente care îmbină muzica cu expoziţiile şi video mappingul. Muzica am auzit-o, expoziţiile erau peste tot deci nu le puteam rata, dar video mapping nu am văzut pe nicăieri. Pe lângă tot ce se întîmpla acolo, mi s-a părut foarte tare idee cu borcanele de gem ce conţineau stickere cu lucrările artiştilor expozanţi. Aşa că acum avem şi noi acasă, împărţite frăţeşte şi lipite peste tot, stickere cu lucrări ale unor artişti precum Allan Dalla, Ortaku, Creaturi Drăguţe, POTOP sau Dubios 21.

Sâmbătă am fost foarte entuziasmată toată ziua, pentru că urma să mă întâlnesc cu prietenii de la Incubator107 Braşov şi sa mergem împreună la UTOPIA-Nocturna de basm ca să le facem o surpriză celor de la Incubator107 care sărbătoreau 2 ani de când s-au înfiinţat. A fost o seară luuuungă, dar tare, tare frumoasă. Chiar ca-ntr-o poveste. Au fost prinţese şi vrăjitoare, prinţi şi zmei, mame vitrege, Scufiţe-Aproape-Roşii, zâne şi multe alte personaje din basme care au avut de trecut câteva probe ca să dovedească cine e mai puternic: Binele sau Răul. Ca în orice basm, Binele a învins după probe precum tras cu arcul, muşcat dintr-un măr suspendat (fără a-l atinge cu mâinile) sau separatul boabelor de fasole de boabele de năut. Proba decisivă a fost cea de dans, de unde au ieşit învingători un singur prinţ cu a lui prinţesă, spre dezamăgirea celorlalte perechi participante.

A urmat concertul Fără Zahăr, pe care nu îi mai ascultasem de câţiva ani buni. Pentru mine au fost surpriza serii. De atunci îi ascult într-una şi sunt la curent cu toate proiectele lor mai noi. Vă recomand The Brad Pits, o trupă apărută în Iaşi anul trecut, în care cânta şi Bogdan Burlăcianu(Bobo de la Fără Zahăr). Pe mine m-au cucerit piesele lor de la primul acord. Îi puteţi asculta aici.

„Petrecerea” a continuat în mansarda incubatoristă, de unde am plecat pe la 6 dimineaţa. Mi-am rezervat ziua de duminică somnului şi nu i-am răspuns la telefon nici măcar mamei care deja începuse să se alarmeze. Am încheiat weekendul şi săptămâna cu un spectacol de muzică şi poezie dedicat poetului Nichita Stănescu, spectacol realizat de câţiva studenţi de la UNATC, ocazie cu care l-am revăzut pe Huţu, pe care nu îl mai văzusem jucând din liceu. Deşi am aflat în culise că au pregătit spectacolul în doar cîteva ore, noi am fost plăcut impresionaţi de prestaţia actorilor şi mai ales de modalitatea inedită în care au ales să prezinte poeziile. Ne-a plăcut mult şi la UNATC unde vrem să mai mergem şi săptămâna asta la Uşi Deschise. Ceea ce vă invităm şi pe voi să faceţi.

Acestea fiind povestite, vă doresc o săptămână cu soare în suflet.

Alina

Poze de aici, de aici şi de aici 😀

Prima poză e făcută de Timi, iar ultima de Madalina.

Cărți citite pe personal

Mi-ar fi rușine să mă declar mare cititoare, așa cum maică-mea zice că nu te declari credincios, dacă nu mergi în fiecare duminică la biserică. Așa și eu. Nu pot, dom’le. Dar citesc. Mereu. Acasă. În metrou. Lunea. Duminica. Sâmbăta nu, sâmbăta beau bere. Mi se pare un lucru fascinant că se citește în metrou. Și mă tot întreb de ce nu devine și autobuzul fanul lecturii.

Sunt una din acele persoane care cred că pentru a scrie bine trebuie să citești tot timpul. Și nu doar să scrii. Sunt unele cărți în care găsești fraze de te dau pe spate. De exemplu: “Sunt student și nu permit nimănui să se răstească la mine.” Eh? Numai pentru rătăciri dinastea, aș citi sute de pagini.

Beletristica mi se pare regina întregii literaturi. Vreau să existe o zi în viața mea în care să ajung la bibliotecă și să pot să spun: “Da, pe ăsta l-am citit. Și pe ăsta. Pe ăsta mai ales.” Să nu existe mare scriitor pe vreun raft și să nu-i fi răsfoit măcar o carte.Nu prea-mi plac persoanele care nu citesc. Cărțile ar trebui să fie pentru ei ca petrecerile joia, să meargă din când în când. Și că tot vorbim despre cărți, proiectul Povești din Sertar mi se pare o super idee.

Până la următoarea postare, spune-mi, dragă, tu ce carte citești acum?

Delia

Povești din sertar

Mi-am dat seama de ceva timp că Bucureștiul ăsta e plin de povești frumoase. Trebuie doar să știi să le cauți sau să le lași pe ele să te găsească. Una dintre aceste povești, pe care am descoperit-o absolut întâmplător, în timpul plimbărilor mele virtuale, este povestea cărților preferate, un proiect inițiat de Ioana Bîrdu. Mi-a plăcut așa de mult proiectul ei, încât m-am decis că vreau să fiu și eu parte din el. Dar mai întâi să vă povestesc și vouă despre ce este vorba.

Totul a început cu un concurs de fotografie, unde aceeași Ioana trebuia să trimită un autoportret. Și pentru că nu vroia să trimită o poză clasică, cum credea că vor face toți ceilalți concurenți, s-a decis să facă ceva diferit și așa a apărut prima fotografie cu o față acoperită de o carte. Au urmat prietenii ei și fără să își dea seama, proiectul a crescut așa de mult încât au început chiar și necunoscuții să îi scrie pentru a putea fi fotografiați împreună cu cartea lor preferată.

Așa că m-am decis și eu să îi scriu. Nu prea știam ce carte să aleg, pentru că am mai multe cărți după care sunt înnebunită, dar am început să fac tot soiul de liste și am reușit până la urmă să mă decid: Mario Vargas Llosa- Rătăcirile fetei nesăbuite.

După vreo două săptămâni în care nu am reușit să ne sincronizăm, programele noastre s-au aliniat în cea mai friguroasă duminică de Martie pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Înghețate amândouă, cu mâinile tremurânde, ne-am plimbat printr-un Centru Vechi aproape pustiu, în căutarea locului perfect pentru cartea mea.

În aproape un an de zile Ioana a pozat peste 100 de persoane și nu vrea să se oprească aici. Va urma și o expoziție cu aceste povești. Puteți fi și voi parte din proiect, trebuie doar să îi lăsați Ioanei un mesaj aici.

Alina